Zestrea

Adina Costache

Sunday, June 21, 2015

Povestea mea incepe in urma cu 100 de ani, pe cand eram unul dintre cei mai inalti si mai impunatori brazi din Comanda Lisei. Imi aveam locul in centrul padurii. De acolo puteam sa domin cu privirea totul, intreaga Tara a Fagarasului, de la Avrig la Persani, de la Lisa la Cincu. Asa mi-am petrecut viata pana intr-o dimineata cand am simtit o zdruncinatura aproape de trunchi, parca ma gadila ceva. Totul s-a intunecat deodata, imi tremurau crengile de frica. M-am trezit intr-un loc inchis, in miros de fan uscat. Ce s-a intamplat cu frumoasa mea coroana? De ce sunt numai surcele? Ce o sa se intample cu mine?


Dupa ce a trecut iarna, m-au scos afara, m-au finisat si m-au lacuit. M-au transformat intr-o masa. Din cea mai frumoasa ramura a mea au creat o banca. Ea urma sa-mi fie tovarasa pe tot parcursul vietii.


Locul meu era in mijlocul camerei de locuit, pe un covoras de lana viu colorat. Sub mine se ascundea sfioasa bancuta. Seara se strangeau in jurul meu toti membrii familiei, mama aseza pe spatele meu bucatele: mamaliga, ciorba de stir ori de stevie, jufa (un produs obţinut din samanta de canepa), branza, fasole, linte, doar din cand in cand oua, peste sarat si, rareori, carne. Dupa ce terminau de mancat, fetita cea mica o ajuta pe mama sa ma curete si asezau pe mine un stergar si cateva tartacute.


Zilele treceau si totul parea sa se schimbe, fetita cea mica crescuse si dupa cum spuneau ceilalti era „buna de maritat”, mama se hotarase ca, pe langa lada de zestre din camera buna, pregatita inca de cand alerga cu papusa de carpa in jurul meu, sa ma dea si pe mine. Nu  vreau sa plec, nu vreau sa ma despart de tovarasa mea. O sa imi fie dor de ea.


Am ajuns in alta casa, mult mai frumos aranjata decat cea in care traisem pana in prezent, doar ca locul meu nu mai era in centrul incaperii, ci lipit de peretele din lemn. In locul in care obisnuia sa fie banca, au pus doua scaune din lemn cu spatarul rotund, mult mai urate decat prietena mea.

 

De atunci m-am mutat din casa in casa, din curte in curte, de la mama la fiica, de la fiica la nepoata, pana cand am ajuns intr-o batatura mult mai mare. Casa cea noua isi spunea „Muzeul Taranului Roman” .


       Sub mine au asezat din nou o banca, scrijelita si lipsita de luciu, se vedea ca avea un picior inlocuit, la fel ca banca mea. Pe toate aschiile mele, era ea, banca mea, nu as putea sa uit niciodata lemnul asta si insemnul de pe ea. Dupa atata amar de singuratate, in sfarsit imi voi petrece restul veacului alaturi de cea care mi-a fost tovarasa inca de la inceput.