Vreme trece, vreme vine

Catana Zenica

Friday, June 12, 2015

  

- Bunicule, spune-mi, de ce tii mortis sa stai pe acelasi scaun mereu la masa? De ce nu lasi pe nimeni sa stea pe scaunul tau? O sa am voie vreodata sa ma asez in locul tau? Spune-mi, bunicule, spune-mi!
- Tare curios mai esti, fiule. Acest scaun e cel care ma leaga de lume, care imi tine vii amintirile, care ma trimite cu gandul la trecut si la ce-a fost inainte de noi, fiule, inainte de mine si de tine.
- Si a fost scaunul inainte de noi, bunicule?


Bunicul rade.


- A fost, fiule. Si au fost si ai nostri stramosi si a fost si mesterul scaunului.
- Ce a fost inainte, bunicule, scaunul sau stramosii? Si oricum ar fi, de ce tocmai acest scaun? Istoria nu e un scaun.
- Haide sa iti spun o poveste, fiule!


Cand stramosii nostri s-au asezat aici nu aveau prea multe lucruri lumesti, nu aveau mai nimic, o masa, un scaun, o bucata de paine si toate gandurile lor. Nici scaunul nu arata asa cum arata acum. Timpul l-a schimbat, la fel cum ne schimbam noi cu totii, viata preface tot si toate.

Sasii au fost oranduiti in 7 scaune, adica 7 bucati de pamant care erau conduse de un jude.  Fiecare cetate era mai chipesa, mai falnica si mai impunatoare in felul ei. Scaunul judelui era semnul puterii si al intelepciunii si toata lumea trebuia sa tina seama de el, asa cum si tu, din vreme in vreme, iti mai aduci aminte de sfaturile batranului tau. Strabunicii nostri au confectionat scaunul dintr-un brad inalt si masiv, l-au slefuit, l-au ingrijit, l-au conturat si l-au impodobit. Dar cel mai important, dragul tatii, este ca l-au pastrat si au avut grija lui. Fiecare forma zugravita pe spatarul lui e facuta de mana unui alt stramos de-al nostru. Nu ai zice, stiu, pentru ca iata: ce uniforma pare toata aceasta munca, insa asta nu inseamna altceva decat faptul ca e ceva acolo care ne leaga si ne aduce impreuna.


Din toate cele 7 scaune, fiecare era diferit, fiecare era nazdravan in felul lui si fiecare avea pecetea unei alte generatii. Vezi tu, liniile de deasupra sunt facute de mine. Ele sunt razele soarelui, caci el ne vegheaza zi si noapte, el ii spune toate poznele noastre Celui de Sus. Eu m-am legat de scaun, caci asa ma leg de stramosii mei si le tin vie amintirea, nu uit agoniseala si truda lor. Asta e povestea, fiule.


- Pai si mesterul, cine e mesterul scaunului, bunicule?

- Ei, bine, fiule. Am fost eu si a fost si tatal meu si bunicul meu si bunicul bunicului meu, caci toti avem acelasi legamant si niciunul dintre noi toti nu a uitat de trecut.
- Bunicule, cine e urmatorul care va sta pe scaun?
- Asteptam asta, fiule. Il va mosteni tatal tau si il vei mosteni si tu de la el, ca sa nu ne lasam prada pieirii, sa pastram putinul pe care l-am dobandit in sanul familiei si ca sa ii avem in mintea si in sufletul nostru pe cei care au facut ca sa fim noi astazi, aici.
- Ce semn voi pune eu pe scaun oare? Intreaba nepotul.
- Nu stiu, dragule. Numai tu ai sa stii la timpul potrivit, dar sa chibzuiesti bine, caci ce-ai sa pui tu aici va ramane nepotilor tai si ai sa le dai socoteala!
- Bunicule, e cea mai frumoasa poveste pe care mi-ai spus-o. Stii de ce?
- De ce? Bunicul intreaba uimit.

 Pentru ca e si povestea mea.