Un scaun in trei imperii

Stefan Spinu

Saturday, August 01, 2015

  

Sunt originar din Ducatul Bucovinei, denumire pe care Bucovina de astazi o capatase in secolul al XIX-lea, sub dominatia Imperiului Habsburgic. Am fost creat in primavara anului 1812, de un gospodar pe nume Daniel, despre care pot spune ca a fost un stapan cumsecade si caruia ii multumesc ca m-a adus in aceasta lume minunata. Desi nu eram folosit la ocaziile si evenimentele speciale din familia mea, precum cumetria sau cununia, stapanul meu mi-a dat mereu impresia ca sunt un scaun special prin faptul ca ma ingrijea, ma ferea de la a fi ciobit sau zgariat, dar mai ales pentru ca nu lasa pe nimeni sa se atinga de mine, cu exceptia lui – creatorul de drept. In plus, eram singurul scaun cu trei picioare din toata gospodaria si asta-mi acorda un statut aparte. Stapanul meu se aseza numai pe a mea spinare ori de cate ori trebuia sa faca o munca care implica sezutul, precum curatarea stuletului de boabele de porumb, repararea unor unelte defecte sau ridicarea la o inaltime la care statura nu-i permitea sa ajunga.


Intr-o buna zi, a sosit la noi in curte un soldat britanic, care zicea ca-si doreste nespus sa patrunda in trei imperii diferite in decursul aceleiasi nopti, ca sa poata bea linistit un ceai la granita dintre aceste teritorii. Atunci Daniel m-a inmanat strainului, spunandu-i ca trebuie sa fiu adus inapoi acasa pana a doua zi de dimineata. Asa am ajuns in localitatea Noua Sulita (astazi Novostelia, Ucraina) stand la rascrucea dintre Bucovina, Basarabia si Moldova, dar mai ales la rascrucea dintre trei mari imperii ale lumii, avand un picior in Imperiul Tarist, unul in Imperiul Habsburgic si unul in Imperiul Otoman. Soldatul s-a comportat  frumos cu mine si m-a adus la timp acasa, oferindu-i stapanului o suma mare de bani. Totusi, am stiut mereu ca acela nu era un motiv de lauda fata de semenii mei din gospodarie, intrucat in Bucovina exista un proverb care spune ca: „Oricat de inalt ar fi copacul, frunzele sale tot pe pamant cad”.


In 1912, am sosit la Muzeul Taranului Roman (Muzeul de Arta Nationala, pe vremea aceea), stand la dispozitia a mii de vizitatori curiosi. Vizitatori care ajung la muzeu, ma vad, dar cam atat – un scaunel ca multe altele... de aceea apelez la bunavointa ta, cititorule, rugandu-te sa faci cunoscuta aceasta povestioara in randul apropiatilor tai.