Un scaun care striga

Liliana Niculescu

Saturday, June 13, 2015

Un scaun gol e o poveste trista. Daca ar putea striga, un scaun gol ti-ar spune sa te intorci. Fara tine nu isi are rostul, iar absenta ta il face sa se simta inutil. El nu vrea sa fie exponat intr-un muzeu, el nu vrea sa aiba un numar de ordine. Zilnic, zeci de oameni il privesc, il admira si merg mai departe. Niciunul nu il apreciaza pentru utilitatea lui, toti se uita doar la forma. Era o vreme cand era un sprijin pentru ceilalti, o vreme cand facea parte dintr-o familie. Acum, e doar o forma fara fond, parasita pentru griji si treburi.


Uitat de toti, el incearca sa supravietuiasca prin istoria pe care o are. Insa ar da orice ca sa se intoarcă la tine. Multi vor sa impresioneze, dar lui ii e atât de dor de vremurile cand erati doar voi doi, incât si-ar da propriul lemn pentru a se întoarce la ce a fost.  Ar renunta la toata semnificatia lui, chiar daca asta ar insemna sa existe doar pentru tine. Nu il deranjează, stie ce ar presupune asta. Iar l-ai uita intr-un colt, iar l-ai ignora cu zilele, insa el ar fi acolo pentru tine oricum.


Sprijin, martor, camarad. Pentru asta a fost facut. Insa, de cand a fost asezat sa atraga privirile celorlalti, parca si-a pierdut rostul.  


Dar, in timp ce istoria e nemuritoare, oamenii care o fac nu sunt. Tu ai murit de mult.  Anii au trecut, iar cei dragi si-au văzut de ale lor. Doar el te mai pastreaza viu in memorie. Te-ai gandit vreodată ca obiectele s-ar putea atasa de oameni? Te-ai gandit vreodata ca un scaun nu se deterioreaza din cauza vechimii, ci de dor?


Obiectele exista pentru oameni, iar absenta lor le distruge incetul cu incetul. Daca oamenii ar fi exponate intr-un muzeu, le-ar duce dorul obiectelor?