Suflete Cioplite

Andreea Stanculescu

Sunday, June 14, 2015

  

Hei, tu! Da, tu! Ma recunosti? E posibil sa iti aduci aminte vag de mine. Da, m-ai vazut la Muzeul Taranului Roman. Sunt unul dintre scaunele care nu prea ti-a captat atentia, am vazut asta din felul cum ai trecut aproape impasibil pe langa mine. Poate ca data viitoare cand vei veni sa revezi expozitia,  ma vei privi cu alai ochi odata ce-mi vei citi povestea. Totul a inceput in mainile dibace ale mestesugarului care m-a zamislit. I-a fost foarte greu sa ma faca. Sudoarea i se prelingea de pe frunte, dar oricat de obosit era, nu s-a odihnit o clipa pana cand nu i-a placut ceea ce a vazut ca iese din mainile sale. Ba chiar mi-a făcut si un frate care semana leit cu mine. Oriunde mergeam eu, mergea si el.


Odata am fost pusi intr-o cancelarie, cu multi altii la fel ca noi. A fost, poate, cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Pe noi se odihneau cei ce contribuiau la viitorul tarii prin educarea copiilor. Ma simteam important, privilegiat ca, intr-un fel, contribui si eu la acest tel. Le ascultam cu mare atentie povestile, atat cele despre elevi, cat si cele din viata personala.


Dupa o buna perioada de fericire, a venit vestea tulburătoare: scoala se desfiinta. „Ce se va intampla cu noi? Unde ne vor duce?”. Toti eram suparati si curiosi de ceea ce se va intampla cu noi. Ajunseseram sa ne cunoastem atat de bine, incat ne consideram un intreg. După zile chinuitoare in care intrebarile noastre au ramas fara raspuns, prin scoala a inceput zumzetul, iar noi am fost luati si urcati intr-o masina mare. Am ajuns undeva unde erau mai multe lucruri, printre care si alte scaune, de marimi si forme diferite. Se numea cumva… targ, parca. Unul cate unul, au fost luati de niste oameni care le dadeau proprietarilor nostri bani. Nu am inteles foarte bine ce se petrecea, dar am asteptat, alaturi de fratele meu, sa vedem ce se va intampla. La cateva zile, un om a pus ochii pe el si a zis ca il vrea. „Nu, nu pe el! Mai sunt si alte scaune aici! Nu ma lasati singur!”. Fratele meu mi-a zis ca totul va fi bine si ca ne vom intalni in curand. Nu l-am crezut, evident. La cateva zile a fost randul meu, dar nu imi mai pasa. Am fost dus intr-un loc unde nu cunosteam pe nimeni.


Am trait asa ceva timp, pana cand au venit doi barbati si m-au luat de acolo. Unde aveau sa ma duca, nu stiam. M-a dus din nou cu masina si a parcat in fata unei cladiri mari, pe care scria „Muzeul Taranului Roman”. Muzeu…ce-o fi acela? Am intrat inauntru si am fost pus langa o masa, iar alaturi era fratele meu. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Vezi, ti-am zis eu ca totul va fi bine!”


Acum iata-ne impreuna, lasandu-ne admirati de ochii vostri.