Suflet de lemn

Cristina Ignat

Friday, April 03, 2015

V-ati gandit vreodata cum ar fi daca deodata toate obiectele si lucrurile ar putea vorbi? Daca ar putea povesti intamplarile la care au participat în tacere?


Ei bine, chiar daca acest lucru nu v-a trecut prin minte, eu va asigur ca noi, obiectele, inregistram in fiecare scrijelitura a lemnului, toate imaginile, toate sunetele si toate atingerile celor care ne-au folosit. 


Cine sunt eu? 


Eu sunt acum doar un obiect de sezut, o banca, un obiect aparent banal, dar singurul care va opreste din goana voastra zilnica.  

La inceput, eram un salcam falnic dintr-un sat din Muntenia si, desi eram tanar, un taran a fost nevoit sa ma taie pentru a-si acoperi datoriile.  Un rudar mi-a transformat apoi lemnul intr-o barca si m-a vandut, la randul sau, unui batran pescar.


Timp de zece de ani am plutit pe apele reci ale Oltului si am fost inconjurat de privelisti minunate, insa viata mea a fost foarte nefericita. Imi lipseau glasurile copiilor care se jucau vara in jurul meu, povestile fascinante ale calatorilor straini si declaratiile de iubire pe care si le faceau tinerii la umbra mea. Singurul lucru care ma alina era faptul ca batranul ma avea doar pe mine si tot alaturi de mine isi canta dorul de sotia lui, care parasise aceste meleaguri cu mult timp în urma.


Intr-o zi de vara in care apele Oltului erau involburate, o parte din lemnul meu s-a zdrobit intr-o stanca si stapanul a ramas fara suflare in bratele mele. 


Au trecut doua saptamani pana cand un fecior ne-a gasit pe un mal al raului si m-a luat acasa. Acolo ne astepta o tanara femeie care urma sa aiba un prunc. Feciorul mi-a luat apoi lemnul si mi l-a lustruit cum a putut mai bine, iar eu am devenit loc de dormit pentru odrasla sa.

Timp de doi ani i-am vegheat somnul celui mic, insa o parte a lemnului meu nu a mai rezistat si s-a transformat in combustibil pentru soba casei.


Flacaul a taiat un visin batran si ne-a infratit lemnurile si asa am ajuns un obiect de sezut.


Am aceasta forma de aproape 20 de ani si sunt foarte multumit ca familia m-a donat Muzeului Taranului Roman, deoarece aici sunt in siguranta, iar putinul lemn care mi-a ramas nu va ajunge cenusa atat timp cat oamenii vor veni sa ma vada.