„Sindromul Rosebud” si omul modern

Mihai Bălăceanu

Wednesday, April 29, 2015

Va mai amintiti celebrul film al lui Orson Welles, „Cetateanul Kane”? Protagonistul, un reputat milionar, rosteste, pe patul de moarte, un simplu cuvant, a carui insemnatate nu o pricepe nimeni – „Rosebud”. Dupa lungi si intortocheate investigatii, misterul se elucideaza: „Rosebud” era numele unei sanii din copilaria lui Kane! Simboliza, de fapt, strigatul disperat dupa simplitate, dupa viata tihnita de la casa parinteasca al unui om batran si bolnav, ramas singur cu averea sa.


Multi dintre noi avem un job corporatist bine platit. Totusi, ne deranjeaza faptul ca fericirea nu are loc in portofel, oricat ne dorim s-o inghesuim acolo. In calitatea noastra de indivizi cu nevoi personale, vrem sa fim mai mult decat niste rotite bine unse dintr-un mecanism. Si-atunci tanjim, fara doar si poate, dupa acel taburet din gradina bunicilor, care ne sprijinea nu doar infima masa corporala, ci insasi primavara vietii! Dupa acele momente in care parfumul merilor infloriti venea la pachet cu mireasma copilariei, iar maidanezul casei, hranit cu un miez de paine inmuiat in ciorba, ne rontaia papucii de guma!


Acum, adulti fiind, am sugrumat clipele respective la umbra colosilor de otel si sticla. De la etajul x al cladirii de birouri, constatam, cu stupoare, ca, in momentul in care eram asezati, mintea ne cutreiera nestigherita, iar de cand suntem pe fuga, mintea nu face decat sa stea locului, subsumata unui singur tel: pozitia sociala. Caci avem nevoie de un influx constant de capital economic, capital de imagine, de putere, doar traim in capitalism, nu? In goana noastra de a ajunge in top, transformam persoanele cu care intram in contact in simple instrumente. Exact ca pe scaunele din metrou sau RATB, care sunt condamnate la uitare, prin insasi menirea lor: sa ne ofere sprijin temporar. Nevalorizandu-le in vreun fel, ele devin reci si impersonale, fara sa aiba nicio poveste de spus. Ne privim in oglinda, cu teama ca intr-o zi sa nu ajungem asemenea acestor scaune si ne intrebam ce s-a pierdut pe parcurs.


Atunci, libertatea consta in ore in sir petrecute pe acel taburet, in incercarea de a gasi asemanari intre norii albi, pufosi si diverse specii de dinozauri. Acum, libertatea depinde de raspunsul satisfacator al bancomatului la apasarea tastei „Interogare Sold”.