Scaunul obidit

Madalina Andreea Gorciu

Saturday, June 06, 2015

  

Am obosit, am imbatranit si m-am hotarat! Nu mai sunt dispus ca istorisirile si gandurile oamenilor sa isi puna amprenta asupra infatisarii mele!

De-a lungul anilor, casa mea a fost Hanul lui Serban Voda – cel mai mare han al Bucurestiului secolului al XVII-lea. Nu am dus o viata usoara in acest han, intrucat nu a trecut zi în care sa nu ma gandesc la fratele meu, numărul 22. Gandul care m-a consolat a fost ca el a avut o viata mai usoara – se vede asta și pe pielea lui, el inca si-a pastrat culoarea intacta –  cea a galbenilor pe care i-a dat tata pe lemnul din care ne-a daltuit viata. Si nu au fost putini! Dar iata ca astazi destinul ne-a adus din nou impreuna in acest Muzeu al Taranului. Asta ma face sa-mi mai infranez furia, dar nu sa o stopez!


Si cum incepusem sa va zic... nu am dus o viata usoara in acest han. Am fost mutat dintr-o incapere intr-alta a hanului de catre toti „degustatorii” de alcool, cu maini rugoase si batatorite! Asa se explica „talia mea de viespe”! N-aveau cum sa stie ei din ce lemn pretios sunt eu construit si cum sa se poarte cu pielea mea.

Iar drept dovada ca am avut o viata grea, nu era de ajuns ca trebuia sa aud toate balivernele „degustatorilor”, ci asupra mea s-a mai abatut si un alt mare necaz: incendiul din toamna anului 1704! In caz ca va intrebati de ce am pielea stacojie. Nu vreau să fiu nerecunoscator, bine  macar ca am scapat cu viata!


Sunt tare furios, vedeti voi umerii mei? Sunt asa de lati pentru ca port pe ei toate povestile triste, dureroase, necurate si pline de aburii betiei, spuse de drumetii care s-au asezat candva pe mine. O sa imi spuneti ca nu am dreptate, ca umerii mei au forma unor aripi de inger. Asa a fost cand m-am nascut, insa din cauza scandalurilor de-a lungul anilor din han, aripile mele s-au transformat in marginile taioase ale unui baltag. Am fost instrumentul cu care s-a omorat, s-au facut rani multor oameni, au fost atatia loviti...


Singurul lucru bun care mi-a mai ramas este crucea din frunte, care m-a intarit si mi-a dat speranta ca intr-o buna zi voi ajunge intr-un loc in care voi fi apreciat si-n care voi putea sa ma odihnesc si sa ma descarc de toate gandurile negre.


Voi cum ati fi în locul meu? Imi intelegeti acum furia?