Pus sub tacere

Oana Oprea

Saturday, June 13, 2015

Sa fii scaun nu e usor. Si nu o spun doar eu. Au spus-o si altii inaintea mea. Eu sunt batran deja, dar voi trebuie sa stiti cateva lucruri importante. Aceasta este noua voastra casa. O sa fie mereu plina de figuri, care stau prinse pe perete, unele chiar pe tavan. Iar mirosul asta. Il simtiti? Mirosul acesta o sa va insoteasca mereu. Si caldura asta o sa va mangaie lemnul.


Voi nu aveti nume. In curand o sa vina cineva care o sa bata in lemnul vostru unul. Nici atunci nu o sa aveti nume. O sa purtati numele unei batrane cel mai probabil.  Nu stiu cum se face, dar oamenii in varsta se ataseaza de noi. Ei, si odata cu acest nume, veti primi un stapan. Va spun pentru ca am vazut asta. Nu il veti imbratisa decat pe el. De parca il alegem noi!? Si de fiecare data cand un alt musafir vrea sa stea cu voi, batrana care are numele inscriptionat, vine si il da la o parte. E asa o harmalaie.


Eu nu am avut nume. Nu m-a vrut nimeni. Poate ca am fost norocos. Au stat cu mine batrani, copii, mame, tati, surori, frati. E obositor. Copiii aruncau in mine cu resturi de paine, batranii isi rezemau bastonul de bratele mele, tatii ma copleseau cu greutatea lor, surorile si fratii imi lasau vanatai cand se harjoneau, iar mamele veneau cu bratul de lumanari aprinse si lasau ceara sa cada pe lemnul meu vechi. Atunci cand doi tineri se casatoreau, eu eram pedepsit. Nimeni nu statea cu mine. Toti stateau in picioare, cu spatele. Nu puteam nici macar sa particip la cununie. Nu reuseam sa vad nimic prin multimea de oameni. La inmormantari era mai bine. Nu era asa de  multa lume. Erau putini si batrani, si le placea sa isi petreaca timpul cu noi.


La finalul zilei insa, nimic nu mai conta. Tăcerea se lasa peste casa noastra, iar eu ramaneam singur cu Dumnezeu. Pe timpul noptii, el imi vindeca toate vanataile, imi curata ceara intarita, imi sufla resturile de paine, iar la final imi invaluia trupul de lemn intr-un suflu sfant si o caldura ademenitoare.