Poveste scrijelita in timp

Gabriela Ursu

Sunday, June 14, 2015

Pataniile scolarilor le gasim pe spinarea bancilor in care au stat, insa povestea lemnului nu incepe cu ei, ci cu un mester. In atelierul sau din gospodaria taraneasca, uneltele sunt asezate fiecare la locul lor, in asa fel incat sa poata fi gasite toate cele de trebuinta. In fata bucatii de lemn, mainile stiu singure unde si cum sa plece. Se intind dupa secure, dalta, scoaba sau cutit, iar apoi se intorc pentru a da forma si rost lemnului. Uneori, el refuza sa-si spuna povestea, iar atunci, mainile tamplarului il pun deoparte, pentru ca niciodata nimic nu trebuie irosit pe lucruri marunte.


Iata insa ca, in acea zi, mainile au pornit la lucru. Au taiat, au slefuit, au imbinat cu rabdare, iar dupa multa truda, tamplarul a privit obiectul final. Fruntea era incretita, iar bratele obosite, caci bucata de lemn fusese mare si grea. Totusi, batranul a zambit in sinea lui - stejarul singuratic, venit din inima padurii, avea sa devina invatacel! Obiectul final era o banca pentru o scoala de la oras. Asadar, peste povestea stejarului se vor asterne peripetiile scolarilor, dojenile invatatorului si paginile abecedarului.


Ajunsa la oras, banca a fost asezata intr-o sala de clasa, alaturi de altele asemenea ei. S-a auzit clinchetul delicat al clopotelului, iar sala s-a umplut de galagia facuta de glasul copiilor. Fiecare si-a ales locul acolo unde a simtit ca va invata mai bine, astfel ca, pe randul din mijloc, in spatele clasei, banca facuta de mestesugar a fost ocupata de doi nazdravani. Cat au durat cei patru ani de scoala primara, glumele si pedepsele s-au tinut lant. Apoi, locul lor a fost luat de alti copii, atat de multi de-a lungul vremii, incat stejarul le-a uitat la un moment dat sirul si chipurile. Totusi, ca sa nu le uite povestile, a insemnat franturi din ele pe propriul trup, scrijelindu-le sau risipind cerneala. Pentru propria sa istorisire a scris cuvintele auzite de la invatator: „Timpul invata pe cei fara scoala.” Venit din padure, stejarul nu stiuse carte, dar deprinsese din trecerea vremii si de la altii rostul intamplarilor. Nici nu s-ar fi gandit tamplarul, in atelierul lui saracacios din sat, ca obiectul mestesugit de mainile lui avea sa devina mai stiutor de carte decat el. Si drumul stejarului inca nu luase sfarsit, caci pe banca mai era loc pentru povesti. Asa se face ca a parasit scoala, atunci cand timpul s-a schimbat,  spunandu-ne ce a invatat dintre peretii muzeului.


Copii si parinti privesc azi sala in care este amenajata clasa din trecut: pentru primii, lemnul s-a invechit, pentru cei din urma, evoca amintiri de demult. Pentru vizitatorii muzeului, toate bancile sunt la fel, dar reaprind amintiri diferite, insa banca mestesugita de mainile batranului tamplar ii vede pe toti la fel, caci lemnul are el insusi povestea lui scrijelita in timp.