Poveste din tarana romaneasca

Bianca Marina Matau

Thursday, July 09, 2015

Tu, om povestitor prin firea-ti, stat-ai tu vreodat’ sa te-ntrebi ce am eu de zis? Prins-ai tu ale mari razboaie si Epoca de Aur? Mari boieri, tarani, fecioare, pahare de rachiu si flori, toate aste imi sunt stiute si, de-mi permiti a-ti talcui, ia un loc in batatura, ia aminte si-nc-o gura de rachiu.


Lemn batran, stejar falos, asta-mi e camasa. Prima data fusei dus in casa de chiabur, am slujit in veselie, am iubit si am cunoscut sufletul omului pur. Dup-o zi de munca-n vale, omu se lasa greoi si simteam cum crap, dar cui sa ma plang? Mirosul de fan cosit ma facea sa prind putere, iar cand vedeam ca vine la mine fiica-sa aia mica, zau de nu-mi trecea orice suparare. Ma distram cu oamenii, ma plictiseam, radeam, cantam, sufeream, intr-un cuvant, traiam. In casa aia am prins viata si cand dus am fost in Biserica, am murit. De-un cant de sarbatoare, de-un strop de must rosu, de-o cosita de fecioara-mi fuse dor. Scaunului ii e dat sa treaca prin multe, iar un scaun intelept le accepta si le iubeste pe toate. Dupa cum spuneam, asa cum am murit, asa am inviat. Mare-mi era incantarea cand simteam mirosul de ceara incinsa, mare-mi era bucuria cand un strop curgea lent pe piciorul meu, mare-mi era speranta cand plangeam alaturi de un pacatos. Mirosul de tamaie ma facea sa tremur, iar cantul ragusit sau pitigaiat al babelor ma linistea. Dus am fost in casa de om sarac, poposit-am in coliba de vaduva, slujit-am in batatura de pungas. I-am iubit pe toti asa cum numai un scaun o poate face, omule. De l-ai fi cunoscut tu pe Ilie, Ilie a lu’ Dascalu care, flacau fiind, a inceput sa planga citind instiintarea de mobilizare pentru razboi. Cine l-a sustinut pe el cand a ramas fara suflare? Eu. Of, si de l-ai fi vazut tu pe taranul din Jaristea cum a picat greoi tinand ziarul Scanteia in mainile muncite de pamant. Era prin ‘51 si aflase cum statul urma sa-i ia oranduiala de-o viata, pamantul mostenit de veacuri. Iubit-am familia aia. I-am indragit muierea care punea turta calda langa mine, care aseza flaneaua uda pe mine după ce o spala, care avea grija de mine. Fiica-sa luase vopsea si ma gatise dupa cum i-a dorit ei sufletul, fara ca eu sa ma impotrivesc. Cândva, eram un scaun frumos, mandru, pictat in flori si elemente traditioanle, splendoarea imprejurimilor. Dar uite-ma aici, omule, vorbind cu tine si afisandu-ma asa fad. Am imbatranit, iar florile mele s-au ofilit, oamenii fiind nevoiti sa ma rascheteze pentru a ma putea afisa in fata dumneavoastra.


N-am vreme intru a povesti toata salasluirea mea pe acesta tarana romaneasca. N-am vreme intru a va prezenta toate sufletele intalnite, n-am vreme. Dupa cum mi-a citit Costica, feciorul brutarului din sat, ,,timpul nu mai are rabdare cu noi”.