Memorii

Mihaela Marinache

Saturday, August 01, 2015

Ce vremuri, cate amintiri si acum … cata singuratate. Ma straduiesc sa ma hranesc cu amintiri pentru a ramane tanar, desi batran.

Cat timp a trecut? Atatia ani, atatea secole de cand …, da, de cand eram inconjurat de cei dragi, de cand cuiva ii pasa de mine sa fiu mereu curat, la locul meu, sa fiu mereu ingrijit, ca timpul “sa nu lase urme”.


Atatea momente de familie: venirea copilasilor, rasetele lor, supararile familiei, chiar si bataile suferite de femeie, negocierile barbatului cu diferiti oameni, fiecare masa in familie, fiecare sarbatoare.


Era o vreme cand ea trebaluia cat era ziua de lunga si nu mai contenea, caci multe erau de facut. Colo, cand zapada inca nu se topeste in intregime, cand soarele isi arata coltii, da, era lasatul secului pentru postul mare. Si taranul agata halvita sus, de grinda, si aia era bucuria copiilor d-un an tot asteptata. Si sa fi vazut cum sareau copiii cu mainile legate la spate sa prinda halvita cu dintii, caci era a cui o prindea.


In saptamana de dupa veselia lor, mereu aveam parte de un tratament aparte, caci gospodina si fetele sale faceau curatenia de primavara. Si asa ma bucuram de razele soarelui, de aer, pana seara cand ne reluam locurile bine stiute in casa de chirpici – cea care mi-a fost primul si singurul camin, in casa ce-o iubesc si speram ca n-am s-o parasesc.


Insa oricate avea de facut, cand clopotul batea, iesea din casa cu basmaua inflorata si degraba dadea sa plece. Ei, da, era Saptamana Mare din Postul Pastelui. Si-mi aduc aminte cu bucurie de Vinerea Mare, cred ca treizeci si ceva la numar sa fi tot trait.


Familia mea era din cele cu frica de Dumnezeu si-n fiece duminica mergeau la biserica din sat. Si-n fiecare vinere, Vinerea Mare a patimilor, se intorceau de la Prohod cu candelele aprinse, tarziu in noapte. Si dupa cum spunea omul, nu se cuvenea ca intr-o astfel de zi trista sa manance cina la masa. Taranca pregatea degraba cu fetele mamaliga, ceapa, sarea si zeama de stir si-n mijlocul casei asezau cinci scaune, cate unul pentru fiecare. Eu, eheei, cel mai mandru scaun dintre toate, de toate celelalte amuteau de invidie, stam in fata taranului. Si acum, sa stiti ca el era al mai respectat om din sat, caci stia chiar sa dezlege si cateva slove. Si stam inaintea lui si ii serveam mancarea aceea si bucurie mai mare nu aveam. Eram cel mai frumos si eram al lui, apreciat de el, diferentiat de toate celelalte prin statura si statut. Ei, se vede bine chiar si acum, asa-i?


In zadar ma fortez sa-mi amintesc mai multe. Varsta isi spune cuvantul! Glasul cald si melodios al copiilor si acum vii in mintea mea imi incanta memoriile si ma tin in viata. Si e atat de frig si atata tristete.


Si speram c-acesti stranepoti, dupa ce-mi vor vinde casa mea frumoasa, sa nu ma desconsidere si sa ma ia la ei acasa, ca multe am sa le spun despre ce-o fost odata. Si iata-ma aici, si nu la ei acasa, si nici la mine acasa si iata-ma expus sa spun ce-a fost odata, dar mi-e dor de casa, de tot ce inseamna acasa.