Lumea prin ochii de stejar ai unui scaun

Diana Bibina

Tuesday, June 09, 2015

Ma privesti. Stiu asta, pentru ca si eu te privesc pe tine. Privirea ti se duce undeva in neant si sprancenele arcuite iti formeaza acum cute de la vaga incruntare. Te gandesti care a fost, oare, povestea mea. Nu par asa batran, dar crede-ma ca am avut o viata lunga. Si am invatat multe despre oameni. Iei un loc si observi ca-mi asculti cuvantarea. Si ti se lumineaza privirea. Am vazut multe priviri luminoase. Prima a fost cea a mesterului care m-a creat. Era atat de mandru de opera sa incat m-a facut oaspetele statornic al casei sale. Mereu imi aducea cele mai frumoase podoabe.


Insa mi-am dat seama ca mereu am avut un gol in mine si n-am cunoscut viata pana cand oasele mele din lemn au primit cele mai dulci imbratisari. Prima fiinta pe care am iubit-o din adancul stejarului meu. Era copila mesterului, care m-a indragit inca de cand era mai mica decat mine. Si am ramas „jucaria″ ei preferata, chiar daca avea in jur lucruri mai stralucitoare si mai tentante. Eram atat de fericit... Simt acum cat de mult imi intelegi sufletul. Mai stai, povestea mea continua, chiar daca as fi vrut cateodată sa pot opri timpul in loc si toata viata mea sa se bucure de mangaierile ei...


Insa calatoria mea m-a dus pe alte meleaguri. Ea a crescut curand si a plecat in calatoria ei. Mesterul si femeia lui m-au dat atunci, impreuna cu alte rude de stejar, scolii din sat. Eram entuziasmat de ceea ce avea sa urmeze, insa si agitat, pentru ca nu iesisem pana atunci niciodată in lume. Am vazut deodata multe fete de micuti, si ei entuziasmati de noile achizitii. Atunci viata mea a cunoscut momente pe care n-am sa le pot uita vreodata. Am vazut povesti de viata, am observat transformarile de care, voi, oamenii, va bucurati. Din an in an, micutii se mareau si se mareau, deveneau mai ganditori si mai calmi, apoi isi luau si ei traista plina de merinde si plecau in calatoria vietii lor. Numai eu am ramas la fel.


Tot atunci am invatat literele alfabetului, istoria romanilor si cate locuri frumoase, impanzite de rauri si paduri are tara asta. Ma simteam mandru sa fiu o mica parte din ea. Intr-o zi senina de primavara am aflat si istoria neamului meu. Cum ca omul neolitic, in descoperirile sale, a inceput să mestereasca scaune, lasand in urma piatra bruta sau butucile. Oamenii incepeau sa cugete pe noi, sa se odihneasca, sa se opreasca un pic din alergatura lor zilnica. Am aflat ca noi reprezentam un simbol pentru intreaga lume. Altii au fost centrul imparatiilor, li se spunea „Scaunul Regal″, „Tron″ sau „Cetatea de Scaun″. Trebuie sa fie niste povesti frumoase si ale lor... Insa nu ma plang, am avut in viata tot ce mi-am dorit.


Acum fac parte din familia Muzeului Taran Roman. O altă experienta minunata. M-am alaturat neamului meu si, dacă il asculti pe fiecare in parte, o sa-ti spuna povestea lui. Te vad putin ingandurat iar, n-ai curaj sa te desprinzi. Poti sa mai vii, iti mai povestesc data viitoare. Mi-ar placea sa te revad, in asta consta fericirea mea acum. Ramas bun si nu uita sa te asezi din cand in cand, sa te lasi purtat de valurile starii.