Jurnal

Traian Munteanu

Friday, April 03, 2015

4 aprilie 1944


Trebuie ca era trecut de miezul noptii. Afara se mai auzeau doar cainii de mahala latrand pe vreun betiv care-si cauta echilibrul. Un huruit puternic sparse linistea cartierului si camera se umplu cu un miros puternic de sulf. Deasupra mea, noul luminator cu filament incadescent se foia energic intr-o parte si-n alta, parca negasindu-si locul. De unde stau, in coltul camerei de zi a imobilului doisprezece al cladirii Feigenbaum, cu vedere la Calea Victoriei, se vede firma hotelului Ambasador, de dupa care limbi mari de foc sparg intunericul noptii. Multime mare de suflete incepe sa tipe cat o tin plamanii, insa este scurt acoperita de un al doilea huruit extraordinar, care de data asta pravale firmamentul hotelului in strada. Oamenii, treziti din somn de explozii, sunt acum terifiati de lumina incendiului care se revarsa peste ei, proiectata prin perdelele subtiri, dar nu apuca sa scoata un sunet clar caci o intreaga rafala de explozii se abate asupra orasului si aduce din urma-i flacarile iadului. Bombele cad pana spre dimineata, cand, amagiti de o clipita de liniste, locatarii se scurg speriati din scarile imobilelor spre a vedea ce a mai ramas din privelistea lor.


8 mai 1944


Fumeg. In graba lui spre a pleca degraba din acest cuib al mortii stapanul meu a aruncat neglijent o tigara si acum perna mea de catifea este arsa la mijloc. Bombardamentele zilnice au innebunit-o pe doamna, care, in cele din urma, l-a convins sa se retraga la tara, „macar pana trece”. Stapanul stie insa ca nu va trece, stie atat de bine incat nici nu a mai incuiat usa de la intrare cand a plecat, am vazut in ochii lui o sclipire de adio atunci cand si-a mai privit o data biblioteca, in fata careia stau de atatia ani. Bulbul incandescent nu mai arde, de fapt intregul cartier a fost privat de iluminare electrica in urma cu cateva saptamani atunci cand uzina doi a “Societatii Romane pentru Intreprinderi Electrice Industriale” a fost distrusa de proiectile. Cladirea intreaga s-a subrezit in urma vibratiilor produse de explozii, astfel ca, la fiecare bombardament, o crapatura deja larga se mareste si mai mult in tavanul de deasupra mea.


20 iunie 1944


Inca sunt aici, desi nu stiu pentru cat timp. Ce-i drept, campul meu vizual este acum mult mai larg, din moment ce, cu ceva zile in urma, fatada cladirii in care stau s-a pravalit cu totul, blocul avand acum numai trei laturi in picioare. E cald. Soarele de iunie ma incalzeste continuu, fiindca in locul fostelor imobile din fata sunt acum nenumarate ruine fumegande. Vad pana in zare, dar, oare, pentru cat timp? Mi-e dor pana si de latratul cainilor in noapte, dar nici acestia nu mai sunt pe aici si probabil nici eu nu voi mai fi. Cladirea se scutura puternic chiar si in suflarea vantului, ca sa nu mai spun ca bombele cad necontenit aproape in fiecare seara.


3 iulie 1944        


Deodata usa de la intrare, sau ce a mai ramas din ea, se deschide si prin crapatura creata se strecoara trei copii. Doi dintre ei se duc spre hol si dispar din campul meu vizual, iar cel de-al treilea, care nu pare sa aiba mai mult de opt sau noua ani, se apropie tiptil, parca sa nu trezeasca pe cineva. E imbracat sumar sau mai bine zis hainele pe care le poarta sunt rupte si murdare, lasand la vedere nenumarate vanatai si zgarieturi. El insusi e murdar, plin de cenusa si praf, incleitate de el cu transpiratie. Se uita lung la rafturile de carti, dar isi pierde repede interesul. Se indreapta spre masa care ma separa de perete, incearca sa o traga, dar masa asta din lemn masiv de nuc e prea grea pentru el. Scruteaza cu privirea camera parca incercand sa-si aminteasca unde a pus ceva cu mult timp in urma. In cele din urma, privirea ii cade asupra-mi, se apropie si ma impinge usor, in cateva clipe ma propteste in soldul lui mic si purcede spre a ma scoate prin usa. Din urma lui, unul din ceilalti copii ridica un alt scaun de langa mine si il urmeaza. Bruscat si lovit de scara blocului, imbinarile din lemn incep sa se descleie, dar curand suntem afara, in strada. Privesc lung cladirea din care am iesit care incepe deodata sa se cutremure, se apleaca puternic la stanga, apoi la dreapta, apoi dispare din fata ochilor mei ca prin magie. Neimpresionat de manifestul imobilului, baiatul care ma cara isi continua drumul spre o caruta fara cal in care se afla un morman de scaune, mese, noptiere ori alte mici mobile din lemn. Sunt aruncat inauntru si nu mai vad nimic.


1 august 1944


Pana acum o noptiera urata mi-a blocat campul vizual, dar astazi ea a fost indepartata, asta numai ca sa-mi dau seama ca sunt intr-un fel de camara ori debara, ori beci. Nu am un geam prin care sa privesc si singura lumina o reprezinta o lumanare care arde intr-o alta camera. In jurul meu, o mare multime de mobile asezate care incotro stau rezemate unele de altele intr-un morman urias de lemn. Copilul care m-a extras nu este nicaieri de vazut, dar nu dupa mult timp descopar ca nu am ajuns prea departe, din moment ce huruitul nestins al bombelor strabate prin peretii reci pana la mine. Deodata, un barbat intra in camera cu o secure pe umar, se apropie de o noptiera si o loveste zdravan de cateva ori, apoi ia bucatile in brate si pleaca. Acum am inteles, daca cerul nu se indura...in curand sunt lemn de foc.