Jiltul Arhieresc

Alexandra Vlase

Saturday, June 13, 2015

Niciodata  nu m-am indoit de mine. Decenii la rand le-am servit stapanilor mei, le-am oferit un loc de tihna si le-am simtit multumirea. Pana astazi.


Vremea a trecut, ani si ani s-au adunat peste tesutul meu, iar acum a venit timpul ca eu sa ma odihnesc. Asa ca atunci cand am fost adus in noua mea casa, ma asteptam la o primire mai calduroasa din partea semenilor mei.


In schimb, din mometul in care mi s-a oferit un loc printre acestia, am auzit numai susoteli. Spuneau ca sunt diferit, ca arat altfel si se tot intrebau de unde vin. Am inceput sa devin nesigur si sa ma intreb daca locul meu este aici. Nu am indraznit sa intru in vorba cu ceilalti, sa le aflu povestile si istoria. Eu eram ciudatul.


Zile pline de incertitudine au urmat, iar eu tot nu reuseam sa ma simt in largul meu. Imi petreceam timpul rememorand cu nostalgie clipe de mult trecute, in care obisnuiam sa fiu de folos. Astfel eram cufundat in visare, cand intr-o zi in fata mea s-a infatisat un grup de tineri, dornici de a ma cunoaste. Discutau si se intreceau in argumente cu privire la infatisarea si la trecutul meu. Atunci, in acea dupa-amiaza, mi-am auzit pentru prima data numele: Jiltul Arhieresc. Jiltul Arhieresc? Ce vor sa spuna prin asta?


Din ansambul zgomotos se mai desprind cateva  detalii: sunt construit din lemn pretios, iar bratele mele sunt decorate cu motive aramii, impletituri specifice epocii mele. Acum poate ma vedeti incatusat, ei spun ca pe motive de conservare, dar pe vremuri obisnuiam sa fiu liber. In plus, eu nu ofeream doar tihna, rolul meu era sa indic rangul celor ce se odihneau in bratele mele. 


Nici nu apuc bine sa ma intreb cine or fi fost acestia, ca un glas sfios imi si raspunde: ”Stapanii jiltului erau dintre cei mai nobili si intelepti episcopi slujitori ai crestinilor”. Ceilalti il aproba si merg mai departe pentru a admira si restul scaunelor.


Incerc sa ordonez cele auzite si sa trag o concluzie. Semenii mei aveau dreptate: sunt diferit, dar nu o spuneau cu rautate. Ma admirau. Iar eu m-am izolat, i-am privit pe toti cu ochi sfiosi.


Astept cu nerabdare asternutul serii, cand linistea copleseste intreg muzeul. Imi fac curaj si intru in vorba cu o bancuta de langa mine, zorii diminetii punand capat zumzaitului nostru. Si iata asa, rand pe rand, am aflat povesti din mosi stramosi, care mai de care mai frumoase.