Incercarea de a-ti gasi locul

Oana-Andreea Răcaru

Wednesday, April 29, 2015

Paradoxul este ca nu acorzi prea mare importanta unui obiect comun, precum scaunul, desi te-ai nascut intr-o lume care are in centru, la nivel subliminal, asezarea. Cand esti mic, esti liber, nu iti cauti un loc, zburzi pe unde nimeresti si incotro te indeamna curiozitatea. “Stai cuminte la locul tau!”, auzi deseori de la adultii exasperati de dinamismul tau. Treptat, inveti sa fii asezat, pentru ca doar asa esti acceptat si, mai ales, apreciat. Cand esti cuminte, intelegator, atent.


In cercurile de prieteni, scaunul iti ofera o anumita valoare, asociata cu nevoia de recunoastere. Oricat de civilizati ne consideram, obsesia de a obtine un loc, o pozitie este un instinct primar vital, care ne coordoneaza activitatea zilnica, in ciuda tuturor formelor “evoluate” cu care el se imbraca. Devii posesiv cu locul pe care il detii in grupuri, cu rolul pe care-l joci si care incepe sa te defineasca incetul cu incetul. Vrei sa iti gasesti locul, sa intri in rand cu lumea, sa obtii apreciere si nu o poti face decat ocupand o anumita pozitie. Te zbati pentru asta, te stresezi, te imbolnavesti, uiti cine esti, doar ca sa ajungi acolo. Te mai ajuta doar recunoasterea primita din locurile pe care deja le-ai ocupat in timp.


Cand, in sfarsit, te asezi mandru unde ai ravnit, constati ca locul acela a insemnat cu adevarat putere. Iti confera satisfactii, validare. Mirajul puterii a corupt multe spirite si, indirect, locul pe care il ocupi are o legatura uriasa cu forta de care incepi sa dispui. Dar manerele pe care iti odihnesti bratele muncite devin insufletite, te imbratiseaza, apoi te sufoca si devii lipsit de vlaga. Ai putere, ti-ai gasit locul, dar obligatiile incep sa te apese, precum si rolul restrictiv pe care trebuie sa-l joci.


Asta pentru ca odata cu locul ce-ti confera putere, in tot timpul asta nu ti-ai dat seama ca vei pierde ceva mai de pret: libertatea. Sunt momente cand ai vrea sa fii altceva, sa te ridici de la locul tau si sa dansezi sau sa alergi, sa faci o pauza. Simti ca nu mai ai de ce sa tanjesti dupa locul ala limitativ, dar acum nu mai poti face asta. Ai responsabilitati, esti frustrat deoarece ceilalti te admira cu cat esti mai asezat. Iti dai seama ca, de fapt, nu toata fiinta ta isi cauta locul, ci doar o mica parte pe care ai lasat-o sa ia controlul, iar acum te inabuseste.


Si, zambind amar, constati ca era mai satisfacatoare mandria cu care te privea intreaga familie cand te asezai cumintel pe scaunul mic si vechi din odaia bunicilor, ascultand curios noi povesti, decat respectul si cerintele care insotesc noul loc ocupat, cu singura diferenta ca e un pic mai sofisticat. In final, ai inteles cat de mare e pretul platit pentru a sta acolo si nu poti sa adormi, pentru ca te intrebi daca, intr-adevar, merita.


Ilustratie: "The Empty Chair" - Dena Lowery, 2011