Din culise

Mihai Balaceanu

Monday, June 08, 2015


M-am obisnuit cu tacerea. Cu totii, mari si mici, mandri si piosi, de cand am fost adusi in noua casa, asta facem. Tacem. In unele nopti, poate, cu mult dupa ce zumzetul musafirilor si pasii lor curiosi dispar dincolo de portile ospitaliere, ne zambim unii altora cu resemnare. Noptile in care luna aluneca pe podele si ne tine de urat mai sunt in stare sa reinvie simturile de altadata...
Era o vreme cand soarele rumen ca painea pe vatra imi rasfata pielea de lemn. Nu trecea zi, fara ca macar un drumet, venind de pe drumuri, sa se aseze pe mine. Nici nu mai zic de nelipsitele amiezi de sporovaiala a gaitelor cu naframe mirosind a mamaliga la ceaun. Sau de tacerea incarcata de amintiri a mosilor cu camasi de in, mirosind a tutun si a fan cosit.
Ah, ce vremuri! Rand pe rand, tot mai putini mosi si tot mai putine babe isi odihneau oasele istovite de munca pe spinarea mea. Incepeam sa vad, adesea, siruri lungi de tarani, coborand pe ulite. Auzeam bocete si pe cineva, din dreptul portii, zicand: „Cutare a dat coltu’ “ sau „Cutare a dat ortul popii”. N-am reusit niciodata sa inteleg la ce se refera aceste vorbe si de ce lumea pleca fara sa se mai intoarca, luand cu ea si mirosurile atat de dragi mie. 



Asa am fost luat si eu intr-o buna zi, fara sa mi se spuna daca am sa-mi revad vreodata meleagurile natale. Mi s-a pus un val pe fata si dus am fost! M-am trezit in aceasta casa mare, din care va povestesc acum, cu atatia altii din tagma mea. Ce monument al curiozitatilor! Aici, toti suntem insemnati la catastif cu cate un nume - al meu, de pilda, e piesa 8843 - dar nimeni care trece prin dreptul nostru nu se mai asaza pe noi. Inainte, nimeni nu se ostenea sa ne boteze, dar eu, cel putin, pe timpul verii, aveam spinarea calda pana seara tarziu. Altfel erau oamenii atunci...


Zilele trecute, va marturisesc, am avut mari emotii. Un grup de tineri, mai curiosi decat musafirii obisnuiti, se perindau in jurul nostru, cu niste parascovenii, tinute in dreptul ochilor, care clipoceau, la rastimpuri, ca niste licurici. M-am gandit ca, pesemne, erau nepotii si stranepotii celor care ma fericeau candva, cu glasurile si mirosurile lor si mi s-a zbarlit lemnul pe mine. Dar, oricat ma straduiam, nu reuseam sa descopar, printre miresmele lor orasenesti, mamaliga la ceaun si fanul cosit.