Despre scaun - Mircea Ivanescu

Cristina Bogdan

Sunday, July 26, 2015

„Sa scrii poezii despre obiecte – sa incepi, de exemplu,

cu un scaun, si sa povestesti despre el, invartindu-te
in jurul lui, asezandu-te chiar pe el, sau, dimpotriva,
dandu-l cu piciorul deoparte – sa spui
ce poate fi, insemna, cum se explica inauntru
grupul acesta de lemn dispus astfel incat sa fie o mobila,
si pe nesimtite sa aluneci (dar atunci inseamna ca stai 
pe scaunul insusi de care e vorba? sau doar ca te-ai fi oprit 
cu mana sprijinita de speteaza lui? - sau, modest, pe jos, 
langa el?) la alte lucruri mai importante, 
mai personale, mai omenesti decat scaunul. 
de la poezia obiectelor, adica, macar prin subintelesuri 
sa ajungi tot la ceea ce te intereseza pe tine – la tine adica – 
(sa crezi ca asa se face. dar e de fapt un rasfat 
in propria ta apa calduta, de comoditate, si clisee verbale, 
in care ti se pare ca ai o mare, poetica, responsabilitate. si crezi 
ca faci astfel poezia reala.) 
inseamna ca, vezi, 
cei care au scris poezii – sau, daca vrei, cei care au suferit in acel loc, in persoana 
lor, murdarita, purificata (ei nu aveau 
cum sa stie daca sunt salvati) – nu au stat 
pe scaune, umblau – dante spune – chiar tinand 
propriul lor cap in maini, ca pe o lanterna, umblau 
mereu – si daca ar fi intalnit un scaun, nici 
nu l-ar fi rasturnat cu piciorul. 
l-ar fi ocolit.”