Coloana recunostintei fara sfarsit

Andreea Aniculi

Friday, June 12, 2015

Nu sunt decat o inchipuire alcatuita dintr-o bucata de lemn fin slefuita, care pare sa-mi fie sezutul, continuat de patru bete razlete, la intamplare lipite, care-mi sunt membrele, toate sustinute de un spatar frumos sculptat precum silueta unei balerine, care mi-e coloana vertebrala. Viata imi fusese data de truda mainilor iscusite ale unui mester sarac, aruncat de soarta intr-un sat marginas al lumii. Eram unul dintre miile de copii carora le suflase viata, si totusi, eram singurul din casa. Cine stie pe unde erau ei acum, si cine stie spre ce carari ma indreptam eu insumi? Ma tot gandeam daca am vreo insemnatate aparte. Eram doar un scaun, cat se poate de simplu si firesc. Ce ar fi putut fi fascinant la mine?


Cu timpul incepusem sa-mi dau seama de frumusetea mea.  Aveam un trup zvelt, vertical si sanatos. Tatal meu ma iubea nespus. Pe mine ma imbratisa cand manca, cand muncea, cand se odihnea, cand citea, cand plangea sau cand zambea. Ii eram aproape, si el mie. Eram forma potrivita pe care sedea zi de zi, precum o continuare fireasca a trupului sau unduit. Ne petreceam cele mai frumoase sau cele mai grele zile unul in tovarasia celuilalt. Se crease o legatura pe care nimeni n-ar fi putut s-o rupa. Dar s-a intamplat. Asa trebuia sa fie. Ramasesem singur. Au urmat zile goale in viata mea, cand doar vantul si ploaia imi atingeau trupul slabit si suferind.


Eram al nimanui, pana intr-o zi cand un grup de oameni ciudati, din aceia de care nu mai vazusem niciodata, intrase in casa mea violent. M-au luat din locul meu sfant. Am fost dus undeva, unde erau multi ca mine, poate erau chiar fratii mei. Nu stiam de ce am ajuns acolo si ce urmeaza sa mi se intample. Am descoperit doar ca mii de priviri se indreptau asupra mea necontenit, eu, care fusesem expus doar admiratiei tatalui meu. Meditam in orice trecatoare zi, inevitabila, si fara sens: ,,De ce traiesc? Care e rostul meu? De ce trebuie sa indur povara nesfarsitului? Prin cate am sa mai trec?” Ma epuiza starea de a fi aratat lumii.


Mi-am dat seama intr-un final de rostul acestei zadarnicii, si mi-am spus: ,,Coloana, coloana mea e de vina, ea este inceputul infinitului, pe care tatal meu nu-l mai prinsese. Trebuie sa arat tuturor ca-si dedicase viata creatiei. Este un artist, este eroul meu, si nu va disparea din mine nici intr-o mie si nici in alte mii de ani nesfarsiti.”