Asteptandu-l pe Godot: despre un copac, un scaun si tentatia puterii

Cristina Stancu - studentă LUC II

Wednesday, June 17, 2015

Imaginati-va un decor minimal: o plansa mare de carton, pe care e pictat cu tempera un drum de tara, iar intr-un colt, unde vreti – dreapta sau stanga – un copac garbovit, fara frunze,   de-a dreptul lugubru. Pe scena... doi barbati uscativi, cu melon, vorbind intruna despre viata. Conversatia lor, uneori greu de prins in circumferinta unui sens precis, e intrerupta de aparitia unui scaun pliant. E acest obiect inoportun un urmas indepartat al copacului? Orice se poate spune si tocmai prin aceasta rudenie materiala, se apropie doua identitati. Alaturi de Vladimir si Estragon, intra un domn cu pretentii si servitorul lui cu nume ironic. Sunt Pozzo si Lucky.


Stapanul face cunostinta cu strainii si ordona asezarea scaunului intr-un unghi de unde poate sa vada pe toata lumea. Odata instalat, incepe sa manance si sa bea de unul singur, ajungand pana acolo incat sa transforme oasele de pui ramase in obiectele simbolice ale unui joc de putere (Estragon cere permisiunea sa roada oasele aruncate pe jos, iar Pozzo ii acorda lui Lucky dreptul de a aproba sau respinge aceasta dorinta. Voluntar, creeaza o ierarhie in care el e varful piramidei, iar sub servitor inventeaza un loc nou pentru Estragon). Pozzo priveste in jur cu satisfactie: se imbuiba, observa, rade, isi pregateste strategiile de intimidare; de jos, de pe scaunul pliant analizeaza personajele care stau in picioare; la un nivel mai jos, Pozzo e o prezenta discreta, dar toxica, anticipand viitoarele rasturnari dramatice. Acest scaun pliant, singurul din intreaga piesa, este refugiul intrigilor, semnul puterii si al privilegiului (caci oricine mai vrea sa se aseze, foloseste podeaua).


In orice caz, exista un element care submineaza puterea lui Pozzo – eticheta, ultima amintire a unei lumi civilizate intrata in dezagregare. Orice tiran care se vrea longeviv isi bazeaza forta pe mecanisme manipulatorii, pe strategii subtile, pe inrobiri treptate, renuntand la semne de violenta prea evidente. De aceea, trebuie sa fie meschin, dar politicos. Cand da sa se ridice, Pozzo se razgandeste imediat – nu a aruncat toate zarurile si nu s-au consumat toate jocurile. Vrea sa se aseze iar, dar negarea propriei hotarari pare un semn de slabiciune, de atasament fata de gazde. Insista ca Estragon sa-i legitimize dorinta, adica sa insiste sa ia din nou loc. Scaunul se transforma din marca a privilegiului in obiect al consensului, chiar daca in piesa Estragon primeste ordinul sa dea un ordin. Mai tarziu, folosindu-se de autoritatea acordata artificial de Pozzo, Estragon va avea o initiativa personala – ii cere musafirului sa se ridice ca   sa-l priveasca pe Vladimir, mai tarziu problema scaunului e reluata.


Pozzo (priveste scaunul): Mi-ar placea sa ma asez iar, dar nu stiu cum sa procedez.[1]

Iritat de aceasta mascarada, Vladimir va atenta la concentrarea simbolica pe care o aduce scaunul in piesa – il rastoarna si, apoi, constient ca in spatiul dusmanos unde sunt inchisi obiectul e expresia vointei lui Godot, il ridica la loc. Gestul de a-si repara impulsul este o reabilitare a scaunului, tensiunea pe care el o creeaza trebuie suportata, nu anihilata caci el vine ca un mesaj din partea unei fictiuni imposibile, ca o expresie a capcanelor pe care Vladimir si Estragon si    le-au creat in timp. Cum Pozzo cauta mereu sa se instaleze comod, asa cei doi amici au hranit   de-a lungul timpului ganduri nocive, care s-au unit organic intr-un lant cauza-efect, mimand coerenta. Scaunul concentreaza de asemenea ideea de inradacinare voluntara a unor iluzii, tocmai astfel se explica de ce Pozzo cere mereu permisiunea de a se reaseza. Numai constient, pacalind luciditatea celor doi prieteni, e capabil sa le ia cu asalt sufletele.

La iesirea lui Pozzo din scena, acesta completeaza sirul de obiecte pierdute de-a lungul primului act, omitand sa ia cu el scaunul. Vladimir i-l inmaneaza repede si in actul doi, va reveni fara nicio putere, orb, in voia sortii. In actul al doilea, toate personajele ating podeaua, toate se prabusesc, iar Estragon nu alearga sa-l salveze pe Vladimir, ci foloseste intr-un mod similar ordinul prin care l-a indemnat pe Pozzo sa se aseze pe scaunul pliant:

Estragon: Hai, ridica-te, c-o sa racesti.[2]


Scaunul a creat un context ritualic: Estragon are impresia ca prin limbaj, anume printr-o motivatie subreda, actioneaza, ca formularea unei dorinte este acelasi lucru cu infaptuirea ei. Intr-un spatiu atat de ostil si stramt, cu personaje imobile, in care totul se petrece la nivel verbal (bucuria, disperarea, cruzimea), poate ca e de ajuns sa vorbesti...


Scaunul nu mai apare, el indeplinindu-si rolul in cadrul primului act, cand cuplul dramatic face cunostinta cu Pozzo si cu Lucky. Alaturi de palarii si de ghete, acest obiect apropie doua nume sub zodia aceleiasi identitati. Pozzo e Godot: copacul e singurul element definitoriu pentru spatiul in care sunt inchisi eroii, Pozzo aduce cu sine un obiect derivat – un scaun, pe care numai el sta, pe care il foloseste ca recuzita in incercarile sale de dominare. In acelasi fel, Godot (o fictiune a divinitatii sau a sensului) isi dovedeste forta vitala facand copacul sa inverzeasca intr-o singura noapte. Aceasta potentare a efectului e de fapt o afirmare ocolita a autoritatii. Godot/Pozzo sunt cauza suferintei din jur, sunt stihiile intretinute de disperarea eroilor. Pentru Lucky exista un corespondent – baiatul, iar intersectiile merg pana acolo incat la prima aparitie a lui Pozzo pe scena, Estragon si Vladimir il confunda cu Godot. Chiar daca stalceste numele acestui strain care ii ajunge rival (doar numele acestui Godet obscur e recunoscut, doar prezenta sa e dorita si anticipata de barbati), Pozzo umbla deghizat... stie mai multe despre Godot decat   s-ar crede, stie ca el e important doar pentru viitorul apropiat al eroilor si de asemenea, demonstreaza ca orice fictiune esueaza... astfel se explica orbirea si neputinta. Masura de siguranta pe care Godot o reprezenta pentru integritatea personajelor se fisureaza, doborata de timp. Ce a fost marca a puterii si a consensului (aparent) dispare fara urma, insusi Pozzo se degradeaza, nemairamanand in final decat frica crescanda de moarte si o ultima speranta (activata prin inertia obisnuintei) ca poate Godot o sa vina maine... pe cal, pe magar (mesianic!) sau pe scaunul pliant.   


[1] Samuel Beckett, Așteptandu-l pe Godot, Curtea Veche, București, 2010, p. 40.

[2] Ibidem, p. 89.