Inca o zi, inca un scaun

Robert Ghita

Tuesday, June 02, 2015

Niciodata n-am picat in categoria unui simplu scaun. Voi, oamenii, va petreceti jumatate din viata stand jos si cealalta jumatate alergand dupa un loc de stat jos. Nu faceti decat sa va cautati locul in lumea asta. Si unii chiar vi l-ati gasit cu mine. Da, intru in categoria scaun, dar nu sunt orice fel de scaun. Daca scaunul tau de la birou ar putea vorbi acum, probabil n-ar face decat sa-ti condamne stomacul si orele risipte pe internet. Ce-ar avea de zis despre tine?


Ce-as avea eu de zis despre tine? Asta e alta poveste, intr-adevar o poveste.

Nici nu-mi amintesc numele meu. Nu-mi amintesc nici cum arata lemnul meu curat, proaspat smirgheluit si lacuit. Probabil arata bine, dar nu-i decat identitatea mea. Mi-am renegat-o demult, in favoarea altor lucruri, care nu se uita asa usor. Povestile care-mi bantuie fiecare linie din textura uzata si oamenii care si-au lasat mai mult decat amprenta asupra mea, ei ma definesc. De-aia nu-mi amintesc numele meu. Mult prea multe alte nume au trecut pe-aici si eu le-am stiut dinainte sa le aclame vreun popor.


Daca tot nu v-ati dat seama ca sunt o banca de scoala, nu numai ca nu ne-am cunoscut, dar nici nu stiu daca va va aclama cineva vreodata.

Si trebuie sa va marturisesc, nu e deloc usor sa fii o banca, pe buturuga mea, nici pe departe! Adica da, sunt si lucruri bune, dar in mare parte din timp blestemi de ghinde si ghirlande pe copiii ale caror batai mereu au victime colaterale vreo banca sau o tabla. Eu totusi am fost norocos, fata de alti prieteni, sa le fie scandura usoara.


Dar am avut o viata plina. Am fost acolo cand Mihaita isi gasea prima 'Veronica' si Ionica il indemna numai la prostii. Aia micii au devenit Eminescu si Creanga. Sau nu.. erau altii. Ma rog, sunt batran, doar nu vreti sa-mi amintesc fiecare scatoalca de la profesori, fiecare sarut furat dupa ore sau fiecare scandal. Erau vremuri simple si multi oameni si-au gasit locul cu mine.


Erau vremuri simple, si desi nu mai e cazul acum, inca sunt vremuri minunate. Ieri a uitat cineva o carte pe mine, de Frédéric Beigbeder. O lectura placuta. Mi se invart putin nodurile din lemn, ca si cum voi ati scrasni din dinti. Imi curge cerneala din scrijeliturile de pe banci, la fel cum plangeti si voi. Rareori, dar mai bine decat deloc, ridurile mi se arcuiesc pana crap, dar crap zambind.

Acum, desi am fost rupt de lume, la propriu si la figurat, am fost adus la curent, si va jur pe lemnu' meu, inca traiti intr-o lume minunata, o lume in care merita sa-ti cauti locul.