Paradoxal, Creatorul imi ofera stabilitate!

Oana Racaru

Monday, March 30, 2015

Este vorba despre identitate. Creatorii ne iau de-a gata, ne folosesc cand au nevoie si apoi uita brusc de existenta noastra. Este o poveste generala, care s-a aplicat oricaror timpuri si civilizatii. Si totusi, cat de importanti suntem! Cum le putem satisface dorinta primara de a avea spatiul lor, de a fi recunoscuti doar prin simplul fapt ca ii luam in primire in jurul aceleiasi mese! Cand suntem prea putini si ei prea multi, se uita cu dor la noi si cu o antipatie vadita la cei care se bucura de bratele noastre confortabile. Pentru ca, in ciuda evolutiei si a civilizarii cu care ei se mandresc atat de aprig, noi ii cunoastem cel mai bine; si stim ca multi se lasa prada acelorasi instincte de teritorialitate, ca si in cadrul celor mai formale intalniri ale elitelor, locul este de o insemnatate vitala. Iar daca anumite reguli nu se respecta, urmarile pot fi pline de manie.


Noi suntem mereu acolo, in fundal, fie ca am fost creati simplu sau impodobiti cu cele mai pretioase materiale. Unii si-au pierdut credinta. De multe ori, in bratele noastre, poarta discutii aprinse referitoare la Creatorul lor. Nu prea intelegem cum pentru ei poate fi doar Unul, cand chiar mie insumi mi-au dat viata atatea maini!  


Colegii mei imi spun ca sunt naiv uneori si obisnuiesc sa glumeasca, in orele noastre libere, cand ramanem singuri in muzeu, ca eu am vazut cele mai uimitoare, dar si cele mai groaznice lucruri, in lunga mea existenta. Asta, din cauza gurii mele in forma de ,,O” si a manutelor ridicate defensiv. Gasesc deosebit de amuzante apropourile lor, desi nu fara putina nostalgie a vremurilor cand am apartinut unor generatii intregi de sateni. Nu pot sa spun decat ca firea umana este tare ciudata! Creeaza, obsedati de dorinte trecatoare, iar apoi uita sa se bucure de constructia lor. Asa am patit si noi si suntem solidari in durerea noastra. Ei se vaita ca nu primesc indrumare de la Cel care le-a dat viata, dar asemenea isi trateaza si ei plasmuirile, cu indiferenta si ignoranta, uitand de energia investita.


Acum sunt bine. Acum, de fapt, suntem toti bine. Pentru ca aici, in spatele regulamentelor, suntem toti priviti cu o oarecare uimire si curiozitatea vadita cu care eu i-am urmarit pe ei toata viata mea. Suntem interesanti, amuzanti uneori, alteori urati si neciopliti, dar macar trezim ceva in ei, in afara ideii de pura utilitate. I-am imbratisat intotdeauna cu cea mai multa caldura de care puteam da dovada, fie ca erau copii inocenti sau rautaciosi, stalpi ai familiei care doar ce abuzasera de puterea lor, mame si neveste obosite si nemultumite, batrane care discutau aprins despre vietile altora sau bunici cand intelepti, cand incuiati. I-am iubit in toate formele lor si, fiind cel mai empatic, energiile lor s-au scurs prin mine. Am fost martor la moartea fratilor mei, cand mania Creatorilor distrugea tot in cale, ii arunca pe foc sau ii dezmembra in lupte nascute din foamea de pamant.

Si, cu toate astea, eu nu am incetat niciodata sa cred in natura lor creatoare de frumos care i-a indrumat cand ne-au zamislit pe noi cu dragoste, atentie si nevoie.  Nu ma gandesc decat ca fratii mei din intreaga lume, care se simt singuri si neapreciati, nu vor mai avea mult pana sa putrezeasca. De cate ori nu era sa cedez eu insumi! As vrea sa le arat ca e speranta, ca ei se vor intoarce spre noi, spre firea lor artistica, deopotriva, si ca existenta noastra nu este in neant, ci are un scop.