Povestea ei nu e scrisa in lemn

Bianca Stoica

Saturday, March 21, 2015

Povestea ei nu e scrisa in lemn. Desi isi poarta cu mandrie trupul de stejar usor ciupit de ani si de om, sufletul ii sta in alte semne. Povestea ei nu e nici batuta in cuie. Desi i-au prins picioarele cu piroane de otel si de cupru, pe randul al treilea, in locul dintai, ea ramane libera. Povestea ei nu e povestea unei banci goale, dezbracate de viata si de fata moale de catifea albastra care o invelea candva. Povestea ei e povestea unor oameni mici care au crescut an de an rezemati de speteaza ei, care i-au scris pe trup cu limba de lemn si cu grai liber, care i-au scos catusele si au purtat-o zi de zi, in ei, acasa.


Nu e niciodata usor sa culegi povestea unei banci. Sunt franturi din ea in fiecare elev care a stat, vreodata, pe blatul ei de stejar si l-a numit locul lui. Sunt privirile voit atente si plecate spre nodurile ei, cand profesorul punea o intrebare. Sunt cuvintele razlete din fiecare biletel ascuns intr-un coltisor al compartimentului pentru ghiozdan. Sunt ecourile de ras si lacrimile varsate, scurse in lemn. Sunt soaptele si secretele pe care le-a ascultat, in liniste, si umarul solid pe care l-a oferit. Sunt cele doua spatii goale care raman dupa fiecare generatie si care se umplu, mai intai timid, apoi cu incredere, de alti pui de oameni neinitiati, care invata treptat unde si cum sa se aseze.


Povestea unei banci e scrisa in amintiri. In mine, in tine, vie cat ne amintim unde ne-am gasit prima oara locul si libera cat cutreieram sa (re)gasim un altul. E purtata intr-un colt de memorie si un compartiment de suflet, pe randul al treilea, in locul dintai.