Amintiri incrustate in lemn

Madalina Adem

Friday, July 10, 2015

S-a lasat noaptea din nou. Ah, de data asta nu cred ca mai pot asculta povestile colegilor mei. Nu, nu sunt toate triste, insa gandul ca odata si odata va veni si randul meu ma face sa trosnesc din toate incheieturile… nu-mi pot aminti de acea perioada decat cu melancolie. Am apartinut cuiva, am avut un rost, cineva m-a facut sa ma simt util. Insa acum sunt aici singur, ca un copac intr-o padure in care nu stie cum a rasarit.


Nu sunt mandru de povestea mea. Sau cel putin de ceea ce traiesc in prezent. Simt ca mi-a fost refuzata sansa de a avea un destin demn de povestit. As putea spune ca sunt mandru de prima jumatate a vietii mele. Acum, tu, cititorule, confidentul meu, te vei intreba, probabil, care imi este varsta. Pot spune doar ca am apartinut timp de trei generatii unor oameni instariti, iubitori de frumos, dar si de munca, chibzuiti si marinimosi. Apoi totul se pierde in negura vremii, destinul meu cade prada unui papusar nemilos: Timpul.


Prima data am simtit lumina soarelui mangaindu-mi lemnul in mainile unui batranel cumsecade. El m-a mesterit, din mainile sale batucite am prins viata, pecetluindu-mi inca de atunci soarta. Aveam sa fiu un dar. In timp ce imi lucra trupul cu dalta, imi povestea ca aveam sa fiu darul nepotului, lumina ochilor sai, bucuria sa cea mai mare in viata, iar acesta avea sa ma iubeasca si sa ma ingrijeasca pana ce si el, la randul sau, ma va darui nepotilor.


Salta lemnul pe mine de bucurie si mandrie. Mi se daduse o misiune. Aveam un scop. Si momentul mult asteptat a sosit. Bunicul m-a finisat, mi-a impodobit trupul cu flori, m-a lacuit si mi-a spus ca de atunci inainte stapanul meu va fi un prichindel de numai zece anisori. Zis si facut. Pustiul m-a indragit din prima clipa si l-am urmat peste tot in aventurile sale. Eram martorul bucuriilor, dar si al momentelor sale de tristete, eram partenerul de dialog al momentelor de voita insingurare.

Astfel, timpul a trecut pe nerasuflate si am fost incredintat stranepotului sau, cu aceeasi misiune. Eram increzator, ma asteptau alte povesti, alte aventuri, alte amintiri menite a le incrusta in scoarta mea.


Insa cel de-al treilea stapan al meu nu a fost precum ceilalţi; m-a dispretuit din prima clipa si m-a aruncat in cel mai intunecat ungher al pivnitei sale, prada umezelii care mi-a slabit incheieturile, mi-a patruns in lemn si i-a rapit stralucirea de odinioara.

Am asteptat ceasuri intregi. Am sperat ca-mi va auzi strigatele de ajutor si ca ma va lua alaturi de el, sa-i fiu tovaras. Insa nadejdea mea se stingea cu fiecare zi cand apunea soarele si imi dadeam seama ca a mai trecut un rastimp si stapanul n-a dat niciun semn. A uitat de tine, mi-am spus. Ti s-a dus vremea. Totul trece in lumea asta, a venit si randul tau acum. Te-ai nascut, ai trait fericit alaturi de stapanii tai, insa acum a venit timpul sa-ti iei ramas bun.


De atunci am trait in intuneric o vreme, nu sunt sigur cat in intelegerea voastra asupra curgerii timpului, insa suficient cat sa-mi simt lemnul subrezindu-se. Pana intr-o zi cand lumina soarelui mi-a incalzit trupul din nou. Eram fericit; credeam ca voi fi readus la viata; credeam ca stapanul s-a indurat de mine si ca ma va lua alaturi de el, intr-un final. Eram pregatit sa uit noptile petrecute in umezeala si singuratate, soarecii care, in lipsa hranei, incepusera sa-mi roada lemnul; eram pregatit sa-mi reiau misiunea: aceea de a fi tovaras.

Insa asteptarile aveau sa-mi fie inselate din nou. Tot ceea ce imi amintesc e ca mi-am vazut stapanul, el m-a urcat intr-o trasura din cele noi, cu roti si motor, si am fost adus aici, in locul acesta numit muzeu.


Marturisesc ca totusi nu ma simt chiar atat de singur ca in pivnita cea intunecata si umeda, mai sunt si alti tovarasi, care, asemenea mie, au fost folositi si apoi dati uitarii. Le-am ascultat rabdator povestile, unele sunt triste, altele n-au nimic deosebit, altele imi par fabuloase, rupte parca din basme. Astept clipa in care ma voi reintoarce in materia din care m-am nascut. Ma consoleaza doar gandul ca mai sunt oameni blanzi ca tine, cititorule, care ma viziteaza din cand in cand si se arata dornici sa-si deschida inima si sa primeasca povestea mea.