52!, unde e scaunul 52?

Andreea Iosef

Saturday, June 13, 2015

Ma striga cineva? Da, 52, eu sunt. Hmm, se facu liniste dintr-o data. Ca sa vezi, ce s-o fi intamplat? Nici nu mai tin minte cand am fost ultima data cautat.


De cand m-o facut Nicusor, un copil de 12 ani din Campia Baraganului, nu prea am mai vazut sezut asupra-mi. Nicusor, oare ce o face pustiu’ ? Cum o fi ajuns in viata?      M-a creat special pentru a-i dovedi lui tatu-sau ca poate sa ciopleasca. Nu la fel de bine ca el, singurul cioplitor din sat, dar avea potential baiatu’. E drept, nu am cele mai frumoase rotunjimi, nu ma pot compara cu scaunele cele din casa, care-s cele ,,bune”, eu-s un scaun cioplit pentru ,,batatura”, pentru curte, pentru muma-sa care avea nevoie de ceva zdravan pe care sa sada cand mulgea vaca, pentru tatu-sau cand avea nevoie sa-si sprijine picioarele obosite, pentru buna-sa, prea batrana sa mai stea in picioare la sezatoare seara cu alti oameni ai satului, pentru sezutul vreunui vizitator ,,de-al casei” invitat la un pahar de vin in curte, vara. Unii ar zice, mai ales mobila ceea ,,pretuita” din launtrul casei, ca nu am fost la loc de cinste, ci folosit asa, pentru curte, tinut in praf, in ploaie, cu sezuturi comune si prafuite pe mine si deloc invidiat. Eu, insa, zic: cine a mai fost ca mine?   Atat de necesar, de folosit si apreciat? Da, apreciat.


Cand tatu-sau a tinut-o pe muma-sa pe picioare seara ca sa se oblojeasca unul pe celalalt, pe mine sedea, cand buna-sa povestea de-ale tineretii cu vecinii din sat, pe mine sedea, buna-sa mulgea vaca tot pe mine. Am ,,gazduit” si ascultat atatea sezuturi incat consider ca am ajuns sa cunosc natura creatorului meu - omul. Forma mea reflecta forma baietului. Tanar, zdravan, neslefuit da’ cu potential, si facut cu drag si spor.


Acum, insa, am ajuns intr-un muzeu. Si nu orice muzeu, e acel muzeu care celebreaza memoria taranului roman. Ia ziceti voi acuma, cine e cel de invidiat? Eu, numarul 52, sau scaunele cele “bune” din launtrul casei?